Seraphim de Sarov

Seraphim este cel mai iubit sfânt din Rusia. Descendent al unei linii de războinici, s-a născut în 1759 în Kursk, un oraș rus situat la marginea stepelor, primul care a fost atacat și a trebuit să se apere de dușmani. Cu toate acestea, impulsul său viril și războinic înnăscut l-a îndrumat să lupte alte bătălii, mai lungi și mai dificile, care l-au condus la starea de sfințenie, după o perioadă îndelungată de purificare. Această purificare a avut loc prin focul pe care numele său îl amintește (Serafino înseamnă "foc arzător" de fapt), focul temperanței și al credinței, a cărui lumină este cea a Sfântului Duh. "Adevăratul scop al vieții creștine", spunea el, "constă în dobândirea Duhului lui Dumnezeu, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia și alte acțiuni virtuoase făcute în numele lui Hristos sunt doar mijloace de a-l dobândi." Odată, un discipol l-a întrebat cum putea fi sigur că se află în Sfântul Duh și când Serafim l-a invitat să se uite în ochii săi, el s-a retras spunând: "Nu pot, Părinte. Lumini strălucesc în ochii săi. Fața lui a devenit mai strălucitoare decât soarele." 

"Mă dor ochii." A petrecut primii 18 ani din viața sa cu părinții săi negustori și chiar și-a făcut o artă spirituală din meseria sa. A afirmat: „Activitatea noastră creștină nu trebuie să constea doar în acumularea de fapte bune care sunt doar mijloace pentru a atinge scopul, ci în obținerea profitului maxim, adică în obținerea darurilor superabundente ale Duhului Sfânt.” Și din nou: "Rugați-vă neîncetat" (Tesaloniceni 5,17), amintindu-și totuși că "mai bine să spun 5 cuvinte cu înțelegerea mea decât o mie cu limba mea" (1 Corinteni 14,19). Serafino se retrăgea în rugăciune pentru mult timp în pădurea Sarov, postind și hrănindu-se exclusiv cu o plantă numită egopod, luptând împotriva demonilor și rezistând vânturilor glaciare ale nopților de iarnă, când vechile brazi urlă și haitele de lupi urlă. Eremitoriul lui Serafino era înconjurat de animale și un urs în special îi furniza faguri de miere pe care anahoreta (1) îi oferea oaspeților săi. De aceea îl găsim pictat în multe icoane în timp ce oferă un bucată de pâine unui urs. "Un inimă plină de milă arde de dragoste pentru întreaga creație... Ea se mișcă și nu poate suporta să vadă sau să audă despre orice suferință, chiar și cea mai mică durere infligată unei ființe. De aceea, un astfel de om nu încetează niciodată să se roage nici măcar pentru animale, pentru dușmanii Adevărului, pentru cei care îl rănesc" (Sfântul Isaac Sirianul). Serafino a avut apariții ale Fecioarei Maria de mai multe ori. În timpul uneia dintre aceste apariții a fost salvat de o boală incurabilă și a auzit-o spunând: "El este din rasa noastră". Prin ea a înființat un mănăstire de maici în Divejevo, "Comunitatea Miller". Femei din diferite clase sociale s-au adunat acolo, unite de o mare putere spirituală și de o credință neclintită. Au trăit în sărăcie, în rugăciune, supuse duhovnicului lor, pline de dragoste unul pentru celălalt.

Uneori nu aveau nimic cu ce să se încălzească în timpul iernilor reci, nici bani să mănânce, dar viața lor era o succesiune de minuni. În aceste femei puternice ardea același foc ca și în Serafino, acel foc care aprinde inima, luminează mintea și purifică. Un foc care este însăși viața. Serafino îndemna la repetarea continuă a rugăciunii hesihastice "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă" până când devine una cu rugăciunea însăși. Toți pot avea dificultăți în realizarea virtuților și abandonarea viciilor, spunea Serafino, dar rugăciunea profund transfiguratoare este la îndemâna fiecăruia, în orice moment. Menținerea rugăciunii interioare pe tot parcursul zilei în spiritul nostru unit cu inima este victoria invincibilă, "steaua care ne călăuzește pe calea Împărăției". După 37 de ani de închisoare, Serafino și-a deschis chilia pentru pelerini, atrăgând mulțimi de oameni. Se întâmpla adesea să scape pe fereastră și să se refugieze în pădure, unde se ascundea întins în iarbă. Odată hegumenul mănăstirii (conducătorul unui mănăstirii în Bisericile Ortodoxe, similar titlului de stareț) sugera vizitatorilor: „aveți puține șanse să-l găsiți, decât dacă le răspunde copiilor care-l strigă: lăsați-i să alerge în fața voastră”. De fapt, Părintele Serafino nu putea rezista vocilor copiilor, ochii săi străluceau cu aceeași lumină, cu același candor. Odată, o fetiță, după ce l-a întâlnit, i-a spus surorii sale: „Părintele Serafino doar se preface că este bătrân. El este de fapt un copil ca și noi, nu-i așa?” Serafino, cu ochii săi cerești, strălucind de dulceața infinită, îi primea pe pelerini cu tandrețea unui tată matern, balsam pentru suferință și îi îndemna: „Pentru a păstra pacea interioară, trebuie să evităm tristețea și să încercăm întotdeauna să păstrăm spiritul vesel, pentru că tristețea omoară și nu este niciun avantaj în ea.” Concluzionez această scurtă incursiune în viața lui Serafino recomandând cu tărie lectura cărții "Serafino di Sarov". Iată câteva învățăminte pe care sfântul le-a dat de-a lungul anilor. Repetă în mod continuu rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă", și, în timp ce te rogi, ascultă-te pe tine însuți, adică adună-ți spiritul și reunește-l cu inima ta. Taci. Fii mereu tăcut. Dacă nu te înțelegi pe tine însuți, cu ce ai putea discuta cu alții, ce ai putea să le înveți? Dar ai grijă să nu critici pe cei care vorbesc mult. Fii surd și mut. Tăcerea este atât absența cuvintelor, cât și vidul absolut care trebuie umplut cu Dumnezeu. Adu-ți mereu aminte de prezența lui Dumnezeu și de numele Lui. Prima virtute a novicei trebuie să fie ascultarea și cu ea răbdarea: trebuie să îndure hărțuirea și insultele fără să murmure. Fără încercări nu există mântuire. Scopul ascezei este dragostea. Reclusul mijlocește prin rugăciune pentru întreaga lume. Adu-ți aminte de importanța ospitalității. Unii au găzduit îngeri fără să știe. Practică milostenia. 

Trebuie să ne dedicăm întreaga noastră putere pentru a păstra pacea sufletului și pentru a nu ne mânia atunci când alții ne ofensează, abținându-ne de la furie. Dacă este imposibil pentru noi să nu ne mâniem, să ne ținem măcar gura închisă. Să evităm să judecăm pe alții. Serafino a comparat viața cu o lumânare: "Privind o lumânare aprinsă, în special în Biserică, ne gândim întotdeauna la început, la mijloc și la sfârșitul vieții noastre: la fel cum o lumânare aprinsă se topește în fața lui Dumnezeu, viața noastră se micșorează cu fiecare clipă, apropiindu-ne de sfârșit. Acest gând ne va ajuta să nu ne distrăm în biserică, să ne rugăm cu mai mult fervoare, să facem tot posibilul ca viața noastră să semene cu o lumânare făcută din ceară pură, care arde și se stinge fără să miroase."